Prietenie pe aripi frante

Astept cu nerabdare sa se incheie aceasta zi si sa o dau uitarii, desi stiu ca nu va fi asa de usor.
Ma gandesc la toate cele intamplate azi. De ce a trebuit tocmai ea? De ce gresesc toti pe care ii iubim? De ce un lucru atat de frumos ca ,,prietenia" trebuie sa se sfarseasca asa, intr-un mod dureros, care isi lasa amprenta? De ce trebuia ca el sa intervina? Prietenia noastra era perecta pana a intervenit el. Acum ea a uitat de mine, nu stie cine sunt si nici cine am fost...totusi poza noastra sta pe birou. Aceeasi fotografie ca acum 3 ani, cand nimeni nu ne putea desparti...Poate ca este si vina mea, pentru ca am lasat-o sa plece, am lasat-o sa ma uite. Ne-am comportat ca doi copii de cinci ani...Suntem doua straine, in aceeasi lume, mergand paralel, ea cu el si eu cu mine. Uneori ma intreb daca macar am fost prietene si imi amintesc ca odata a existat acea legatura inexplicabila numita ,,prietenie", acea legatura care a fost rupta, desi nu trebuia. Desi zambesc pentru ca a fost frumos, nu pot sa nu plang pentru ca s-a terminat. Ea a fost singura persoana care m-a ajutat, ea a fost singura careia i-a pasat. Incerc sa o uit, incerc sa ma prefac ca nu-mi pasa, incerc sa sterg totul cu un burete. E prea tarziu! Sunt culori ce nu pot fi sterse, ganduri ce nu pot fi uitate.