De ce vrei sa opresti ploaia?

Ploua...Ploua peste mine, peste tine, peste noi...peste tot ce ne inconjoara. Ploua peste trecut, peste prezent si cred ca fulgera in viitor. Dar e bine. Nu privesc fulgerul ca pe ceva rau, distrugator...din contra! Il privesc ca pe o schimbare radicala, menita sa faca ordine in viata mea. Si sper sa te ia si pe tine...sa te duca undeva departe de orizontul meu, departe de mine. Ma innebunesti! De cand te stiu, nu mai sunt eu, nu mi-ai mai permis sa zbor cu capul in nori, mi-ai rapit amanunte din viata mea care chiar si acum mi se par elemente esentiale din mine. Cand te-am intrebat de ce faci asta, nu mi-ai raspuns! Ai preferat sa-mi intorci spatele si sa pleci. Unde ai plecat, nu stiu...cert este ca te-ai intors si acum iar faci parte din decorul piesei mele.
Picaturile mari de ploaie spala toate petele negre...spala tot ce vreau eu sa dispara...mai putin pe tine. Nu stiu de ce. Este o enigma...Inca esti in fata mea, uitandu-te cu ochii tai mari si verzi la mine. Iti urasc privirea de o culoare cruda, uneori fara viata, care parca se topeste undeva in abis, starnind o furtuna...una care imi place. Ma las cufundata in infinitul tau, in persoana ta, in gandurile tale. Nu ma pot misca. Raman acolo, cu privirea atintita spre tine...ma pierd pe mine, cu gandul la tine.
Incet, incet, se lasa ceata. Si stiu ca acesta este momentul cand vei disparea. Cand te vei pierde undeva in orizont, cand te vei dizolva in aer...sau nu! De fapt, niciodata nu dispari. Tu doar pleci, fugi, te ascunzi. Vine acel moment cand ma voi dezlipi de privirea ta si voi reveni la realitatea vietii mele.
Nu mai vad nimic! Sunt inconjurata de ceata...De acel sentiment jalnic de nesiguranta contopita cu suspans. Tot ce mai pot simti sunt picaturile de ploaie care imi ofera certitudinea ca inca sunt umana, ca inca pot simti. Stau nemiscata...stiu ca in curand, ceata va disparea, iar ploaia se va opri, iar tu...tu te vei pierde in decorul vietii mele, tu te vei ascunde iarasi de mine si de ideile mele.
Asa cum ma gandeam...ploaia s-a oprit si ceata a disparut odata cu tine. Acum iar admir peisajul de pe dealul asta plin cu maci:). Iar ma simt copil, iar ma simt fericita, iar ma simt eu...Si iar sar sub razele soarelui care mi-au lipsit atat de mult. Fug fercita catre poteca dintre munti. Nu vreau sa te caut, pentru ca stiu ca nu te voi gasi...vei veni atunci cad voi avea cea mai mare nevoie de tine, cand voi dori un moment de ragaz si cand voi incepe sa fiu cuprinsa de acea euforie tipica mie. Vreau doar sa urc in varful muntelui si sa privesc valea, norii, soarele, florile, campiile, viata, sufletul...si cand ma intorc...sa te vad pe tine, neschimbat cu acea enigma pe care nu am fost niciodata in stare sa o rezolv...acel ceva ce ma face sa nu mai vreau sa opresc ploaia...