Nu ma pot opri din a-ti mai auzi vocea. Ultimele cuvinte adresate, ultimele idei gadite, ultimele ganduri sterse. Nu ma pot opri din a ma gandi la ultimele dati petrecute cu tine cand parca s-a deformat notiunea de timp. Suna a cliseu, stiu. Suna plictisitor, gretos, poate chiar putin dramatic. Dar e ciudat cum parca s-a pus capat aici, cum nu a mai continuat cu nimic. Cum firul povestii s-a rupt exact cand am ajuns la punctul culminant. Cum nu mai poate exista un deznodamant...cum se pun multe semne de intrebare, dar niciun raspuns. Cum amandoi stim ca va mai urma ceva dar nu ne dam seama cum si in ce fel. E ciudat sa vedem ca vietile noastre nu mai sunt unele de copii... As vrea ca macar uneori sa-mi auzi vocea. Atunci cand te concentrezi mai tare, sa auzi portativul ala cu note sparte de vremuri si la sfarsit, vocea mea. Ce crezi ca ti-as spune? In niciun caz nu ti-as reprosa ceva. Nu m-as intoarce in trecut si nici nu m-as grabi spre viitor. Probabil ti-as spune ceva banal. In nici un caz acel ,,te iubesc" pe care vei vrea sa-l auzi candva. Inca nu am invatat cum sa spun asta in fata, inca lucrez la categoria de ,,romantica". Inca stiu ca asta nu e sfarsitul, inca stiu ca povestea noastra nu se termina asa. In noaptea in care ploua torential te uitai absent pe fereastra. Privirea nu iti trada gandurile involburate din minte. Si acum ma intreb, oare la ce te gandeai? Mereu am vrut sa stiu ce se afla in mintea ta, ce este dincolo de acea imagine complexa pe care o creezi oriunde te-ai duce? Ce se afla dincolo de acel tip care are mari asteptari de la viata si care niciodata nu a stiut cum sa-i priveasca pe ceilalti. Deci...la ce meditai? Iti aminteai de un prieten drag? Imi auzeai vocea? Ma auzeai strigandu-te? Te imaginai intr-un alt capat de lume, cu o alta viata? Uneori si eu ma gandesc la cu totul alta lume...Eu cred ca te gandeai la povestea noastra, mai exact la sfarsitul ei. Stii si tu ca ceva nu e bine, nu? Timpul ne va face finalul, ne va arata ce trebuie sa vedem, ne va rescrie istoria...iar noi...noi ne vom pregati pentru momentul in care vom intra in scena si vom juca rolurile. Nu separati, ci impreuna.
Un grup de pasari si-a luat zborul de la fereastra mea...cred ca zboara spre tine. Si apoi... spre infinit. Spre acel infinit pe care puteam sa-l citesc in privirea ta de fiecare data cand aveai o clipa de liniste in toata agitatia din viata. Acel infinit care se reflecta intr-o oglinda sparta, acel infinit care se scurgea usor pe langa rutina de zi cu zi...
“Our love is like the wind: I can’t see it, but i can feel it.” — “A Walk to Remember“
Postări
6 comentarii:
Imi plac foarte mult postarile tale. NU ma plictisesc niciodata sa le citesc. Ai un adevarat talent, talentul de a scrie. Continua tot asa:D;)
Pur si simplu imi place. :)
Merci pentru sustinere si pentru faptul ca imi cititi blogul.
Anca, eu sper sa fie un talent si nu doar ceva trecator. Vom vedea.
A. sa stii ca si postarile tale sunt super.
salut:d
da'...nu ca mi-e frica
dar nu-mi gasesc candidati :))
adica noi luam totul in joaca
asa...am servit si eu drept model unei prietene,tot din joaca
finalul postarii mi-a atins o coarda undeva in partea stanga a corpului...mi-a placut mult...trebuie sa vad si eu A walk to remember am auzit ca e foarte bun filmul...
Raza de soare, ca de obicei esti nelipsita din cele mai bune postari ale mele (zic eu) si asta imi place. Finalul a fost scris din valul ala de inspiratie care vine si trece la fel de repede cum a venit. Inspiratia vine scriind...Cat despre A walk to remember, te asigur ca filmul e super! Merita vazut. Eu l-am vazut pe o zi ploioasa si mohorata, asa ca impactul a fost destul de mare. Filmul mi-a mers la inima.
Trimiteți un comentariu