All I can say is...NEEEEEXT!

Am primit multe reactii la ultima postare din 2010, asa ca m-am gandit sa scriu ceva in legatura cu asta. Deci...ce fel de reactii? Majoritatea dintre voi m-au intrebat: ,,Si asta e sfarsitul lui Milk Chocolate? Nimic, gata, inchei?"; ,,S-au terminat gandurile nocturne?"; ,,Tu ai pus capat blogului?"; ,,Renunti pe 2011?". Intr-un fel m-am bucurat sa vad ca va pasa; in alt fel m-am intristat sa vad ca nu aveti incredere in mine. De cand renunt eu?
Trebuie sa lamuresc lucrurile astea...
1. Nu am de gand sa renunt la blog.
2. O iubesc prea mult pe Milk Chocolate ca sa renunt la ea.
3. Daca el a disparut, nu inseamna ca a pus in bagaj si inspiratia mea. Mereu apare cate ceva nou;)
4. 2011 promite muuuuuuulte :x.
5. Am inca o gramada de lucruri de spus...so...let's start "the RIOT"!

Un nou an, noi subiecte, noi idei. Ador cand pot sa-l dau factor comun pe ,,nou". Ce o sa faceti in acest an? Cred ca asta e cea mai grea intrebare pe care cineva ti-o poate adresa. Pai eu o sa dau un raspuns sincer: ce-mi trece prin cap. Anul asta nu mai fac pasi din frica, si pentru ca trebuie sa-i fac. Anul asta nu ma feresc de nimic si iau totul cu asalt. Poate asta e o virtute.

Alt anunt important: am renuntat la descrierea unor urmari negative a unei dragoste imaginare, am taiat de pe lista dramele si alte chestii de gen pe care le puteati intalni in vechile postari. Din moment ce vreau sa fie un an cu totul diferit, fac ceva diferit. De asemenea, am stabilit sa ma orientez catre alte surse de inspiratie (ceva mai pozitive) care sa trezeasca interesul. Cred ca ne-am plictisit cu totii de subiecte ce au la baza neimplinirea sau problemele in dragoste. Din punctul asta de vedere, 2010 a fost un an comun. 2011 aduce cu el mai mult decat distractie.

Pe 2010 am avut si urcusuri si coborasuri, a fost un an destul de bun, nu am avut nimic special de zis. Dar acum...NEEEEEEEXT!

So, va doresc un an fericit si plin de realizari. Pentru mine va fi unul!

Milk Chocolate^^

Ganduri nocturne - sau cum iti pun capat

"Dream is collapsing/Visul se prăbuşeşte" (Inception)


Niciodata nu am crezut ca o sa ajung in starea asta. Chinuindu-ma sa adorm de doua ore, fara niciun rezultat. Fara macar sa pun pe lista de asteptare somnul care simteam cum se indeparteaza cu fiecare minut trecut pe ceas. De fapt, cum poate cineva sa adoarma cu atatea ganduri? Sa va fac o analogie: stiti cum e atunci cand vrei sa faci curat si pui lucrurile intr-un dulap ca apoi sa constati ca usa nu se mai inchide? Ca sunt prea multe lucruri? Ca nu stii ce sa faci cu ele? Daca transpunem lucrurile in ganduri, constatam ca ne ia o groaznica, oribila, terifianta durere de cap.
Nu aveam sanse sa adorm. Ma foiam acolo de prea mult timp ca sa mai am speranta ca adorm. 02:17 dimineata...ma ridic din pat, iau un creion si o foaie de hartie si ma indrept catre fereastra. Singurele surse de lumina erau luna, stelele (cu lumina inghetata sub rafalele vantului) si felinarul din fata care palpaia usor, imprastiind fascicule portocalii de lumina. Nu era cine stie ce, dar a fost suficient cat sa-mi poata deschide posibilitatea de a scrie. Ce am scris? Ultima compunere dedicata tie. Nu, nu ultima pe acest an. Ultima in aceasta viata!
Parchetul era rece...la fel ca amintirea ta care simt cum se sterge din memoria mea plina. Ar trebui sa fac arhive. Trecea cate o masina pe strada intunecata, ca semn al faptului ca inca traiesc si inca nu am murit in propria fiinta. Dar daca as fi facut-o, care ar fi fost cauza decesului? Tentativa de nepasare? Sinucidere prin aduceri aminte? Manipulare a sufletului? Cat de mult poate cineva delira dupa miezul noptii...In mod normal, m-as fi intrebat ce am facut ca sa merit asta. Pentru ca totul se intampla cu un motiv...dar nu! Nu imi pasa ce am facut, ci ce eeste de facut. Comit o ,,tentativa" de calmare si privesc partea plina a paharului: ai plecat din mintea mea. Bine, nu ai plecat! Dar ai luat o alta identitate: aceea de simpla cunostinta, de simplu trecator pe strada, de simplu candidat la postura de om. Si deja imi e mai bine.
Mi-am luat zborul...
Te-am pierdut...
Am uitat.
Ai plecat!
Da!
Dupa muuuuult timp am reusit. Am reusit sa ma regasesc. Ma simt de parca as fi fost moarta si am reinviat. Cum e? Fabulos e putin spus...simt mirosul noptii, fosnetul copacilor, rasetele departate ale unui grup de prieteni...imi simt respiratia, imi aud vocea si-mi ating tacerea gandurilor. Totul s-a oprit...chiar si ceasul. Probabil nu mai are baterie, la fel cum nici imaginea ta, oricum carenta, nu mai are energie pentru a persista in memoria mea. Te-ai pierdut de cateva minute si deja simt acel parfum cathartic care-mi inunda simturile. Am dat la schimb mirosul tau pentru aceasta licoare a victoriei.

De azi te-am uitat!

Prima noapte ca om si finalul ultimului capitol.
Sfarsit.


...
Si acum, o sa destainui identitatea LUI, pentru ca oricum nu mai are importanta. Deci, in tot acest timp EL a fost:........................................................................
..................................................................................................
..................................................................................................
..................................................................................................
..................................................................................................
..................................................................................................
O PURA SI INDESCRIPTIBILA EROARE!!!

How I lose you

Hartii imprastiate pe birou, particule de praf risipite stangaci in aer, voci ridicate, atmosfera tensionata din fiecare gest, telefoane sunand asurzitor, zgomote venite de pretutindeni, siruri de lacrimi care parca nu se mai opreau...si o zi insorita de iarna. Astea au fost imprejurarile in care te-am pierdut, uitandu-ma cum pleci incet din camera aia mult prea mica pentru amandoi, trantind usa in urma ta cum mi s-a trantit mie lumea sub influenta ta... Inca-ti mai pastrez amprenta...Am spus ceva ce am regretat zile intregi: ,,mai bine pleci acum decat sa o faci mai tarziu". Poate ca nu a fost cea mai inteleapta decizie pe care o puteam lua, dar a fost una care m-a calmat pe moment...ironic zis ,,calmat". In fine...am scapat. Imaginatia mea nu imi mai poate ordona nimic pentru ca am incheiat capitolul cu tine. Trebuie sa recunosc ca ai fost cea mai buna sursa de inspiratie pe care am avut-o vreodata. Trebuie sa recunosc ca m-ai motivat ca om, indiferent daca ai fost sau nu de fata la evolutia mea. Trebuie sa recunosc ca mi-ai aratat cum sa fiu un om grozav si asta e ceva pentru care mereu iti voi ramane datoare. Si acum te vei intreba de ce te urasc...intocmai pentru ca nu mai gasesc sufieciente motive pentru a te iubi. Esti ca o ciocolata expirata: o fosta sursa de endorfine, de placere in care sa-ti inneci agonia de pe o zi pe alta. Ma simt ca protagonista unui film prost, unde sfarsitul e cam asa: ea moare intr-un flash-back puternic lasanu-si toate retinerile in urma, ultimul gand fiind acela de a retrai intensitatea ultimei priviri pe care i-a lasat-o. Ce patetic! Ai crede ca ,,eroii" sunt mai buni de-atat...neah, cred ca ACEI eroi sunt doar niste oamenii imbracati in pantaloni de licra cu pelerina. Nu fac nimic special pentru a se numi eroi (de cand ,,special" a devenit statul in fata unei camere de filmat in timp ce-ti flutui pelerina pe marile ecrane?). Idiot, stiu. Si totusi noi nu vom sfarsi la fel. Mormanul de poze cu tine inca zace undeva in dulapul meu, pierdut, mirosind a fum de tigara. Am incercat sa le ard asemenea frunzelor de toamna. Nu am putut. Toamna a plecat si a uitat sa-si puna in valiza si amintirile cu tine. Am ratat din nou. La fel cum am pierdut trenul din gara in care tu nu puteai merge. Cat imi doream sa-ti fac cu mana de la geamul unui accelerat care ma duce spre cealalta parte a lumii....Cat am incercat sa-ti dau jos poza din rama. Rezultatul? Am intors poza cu spatele spre mine. Am incercat sa-ti sterg numarul de telefon din agenda...tot ce am facu a fost sa imi chinui telefonul rasfoindu-mi intreaga agenda de vreo trei ori. De ce? E singura intrebare cu care am ramas: de ce? Acum a inceput sa ninga. Mi-am amintit de ziua in care ma simteam usoara, ca un fulg de nea...poate simteam asta pentru ca ma apropiam usor, usor, de pamant, neputand sa mai urc, singura modalitate de a mai vedea cerul fiind vantul care urla in tacerea subita a iernii. Si cadeam...cadeam...cadeam...pana m-ai prins...si m-am trezit din acel vis urat privindu-mi reflexia din ochii tai. Te uitai la mine, calm, indiferent, obisnuit si apoi te-ai dus sa mai privesti o data luna...de ce?


*
Avionul urma sa decoleze in 5 minute. Asta ar fi insemnat ca la 22:45 sa fie in Edinburgh. Sa scape de aici. Sa se simta libera, deschisa unor noi cai de a trai. Se aseza confortabil pe scaun, isi puse centura, auzind ultimele indicatii ale stuardezelor. Aruncand o ultima privire la ploaia amara de afara si gandidu-se ca in Edinburgh erau 18 grade, avionul decola pe cerul intimidat de prezenta lunii. Isi puse castile din care se putea auzi ,,You can’t play on broken strings/You can’t feel anything/That your heart don’t want to feel/I can’t tell you something that ain’t real". Deasupra norilor se simtea in siguranta, departe de priviri curioase sau ganduri amare. Simtea ca fuge si asta era cel mai placut sentiment. Tipul din drepata era inalt, purta o sapca din care iesea o claie de par cret si i se vedeau ramele ochelarilor. Citea o revista cu margini indoite si pagini rupte. Se vedea ca desi o cumparae recent, a avut grija sa o strecoare la fundu bagajului pentru a o mototoli cat mai bine. Tipul era chiar dragut. Revista era un numar special in care se vorbea despre noul album semnat de cea mai celebra trupa de rock. A lasat revista jos. Si-a intros ochii de o culoare cruda spre ea si fata aceea calma, creativa a dezlantuit cosmarul: era EL, acelasi EL de care a incercat sa fuga, acel EL care o va tine de mana indiferent de locul in care ar vrea sa evadeze...EL, asasinul in postura de erou.



,,Mai bine sari din avion..."

Avem timp...

Ma fascineaza cum oamenii se grabesc mereu in incercarea de a realiza cat mai multe lucruri. E uimitor sa vezi sute de oameni cu serviete grabiti sa ,,intampine" noi documente si alte chestii neesentiale pentru supravietuire. E ciudat cum toti se chinuie sa faca ceva pentru a nu pierde timpul. ASTA e marea greseala! Noi avem timp! Avem timp de iubire, de invatat, de recuperat, de faima, de bani, de prieteni, de certuri, de scuze, de relaxare, de glume. Si in aceeasi masura avem si timp de pierdut. Pentru ca nu esti om daca nu pierzi macar o singura data timpul. Si atunci cand o faci, te-ai gandit la un motiv? Pentru ca esti obosit? Nu, asta e doar o scuza. Pentru ca nu ai ce face? Asta ar fi cel mai penibil lucru pe care l-ai putea spune. Pentru ca simti nevoia! Da, asta chiar e o explicatie buna. Simti nevoia sa stai fara a te gandi la nimic. Nici macar la tine. Simti nevoia sa fii open mind. Acum zic asta pentru ca ma simt foarte bine si chiar nu am chef de cliseele pe care le-am scris aici pana acum. Asta este o noua...versiune. De fapt, asta sunt EU! Da, ce bine ma simt sa folosesc din nou pronumele personal de persoana 1, singular. Eu, plina de idei, eu cum nu am fost niciodata. Dar sa revenim la subiect. Pierderea de timp. Si scrierea pe blog ar fi o pierdere de timp. Pentru ca nu realizezi decat un fel de jurnal virtual capabil de a spune ceva cat de cat real despre tine. Si pentru ce? Pentru a te descarca sau pentru a transmite o chestie ce are o importanta ,,mondiala" pentru tine. Nu realizezi o mare performanta, dar e suficient incat sa te faca fericit. Si asa ajungi sa te intrebi ce e, de fapt, o pierdere de timp. Nu o poti defini ca o activitate in care faci ceva ce nu ar putea avea nici cea mai mica influenta in viitorul tau. Pentru ca iti place sa faci astfel de lucruri ,,nesemnificative"...daca ne gandim bine, toata viata e facuta din astfel de lucruri, le intalnesti la tot pasul, iar majoritatea iti atrag privirile indiferent de locul in care te afli: fie ca e vorba de un amarat de birou, undeva pe la etajul 32; fie ca e vorba de o bicicleta sau de micul tau apartament din centrul orasului.
Te gandesti ca in timp ce tu muncesti de rupi, cineva isi desfasoara mica lui vacanta de vis din Malibu. Brusc, te gandesti ca vrei si tu. Deodata iti imaginezi hamacul alaturi de care, pe o masuta din lemn, se afla un suc de nuca de cocos, iti imaginezi valurile calme care se destrama pe nisipul acela fierbine, incarcat de prea multi pasi apasati de griji. Astea-s doar vise, iar visele in opinia multora sunt pierdere de vreme. Dar asta e un mod de ati inveseli ziua, de ati modifica starea in bine si e ceva ce iti place. Nu te doare sufletul sa-i pui o eticheta gen ,,pierdere de timp"? Eu zic sa te gandesti de doua ori inainte de a eticheta ceva sau pe cineva...

Zambeste, rade, simte, miroase, gusta, mananca, zboara, viseaza, pluteaste, iubeste, roaga-te, TRAIESTE!!!

Sau NU!

Si m-ai lasat acolo, sa atarn de un fir de fericire relativa,
uitandu-ma cum te indepartezi doar de
dragul de a ma vedea cum sufar.
Sau NU!

Imi auzeam respiratia pe holul rece lipsit de viata.
La capatul culoarului erai tu, acelasi tu, neschimbat,
gata sa pleci la fel de repede cum ai aparut,

lasandu-ma sa-mi inec tristetea in albul imaculat al peretilor care ma fac sa urlu.
Sau NU!

M-am plictisit de aceleasi cuvine, dimineti, raze, chipuri, idei, coridoare, dorinte. Totul devine prea fix,
prea anost si deja mi se face

greata de mirosul asta slab

de cafea. Totul e prea
uniform si absenta ta
se face simtita.
Sau NU!





Femeile nu mai merg cu gratia unei pisici. Nu mai cunosc
eleganta tocurilor.Se uita in jos, timide, confuze, la gropile din
asfalt si pantofii altora de parca nu ar avea voie sa
priveasca in fata. Ele spun sa e greu sa te joci,

sa seduci, sa iti doresti, sa-ti gasesti
fercirea in lucrurile care te inconjoara...Sau Nu!

Ea voia dragostea. Era singurul lucru de care avea nevoie.
Singurul pas catre fericirea eterna.Si a gasit dragostea!
A gasit-o in el, in mirosul lui, in felul lui.
Ca apoi sa sfarseasca singura,
pe o banca, gandindu-se la greseli si
nimicuri, avand remuscari,
in timp ce imaginea ei se pierdea
in norii pregatiti de furtuna,
gata sa planga la fel ca ea...
Sau NU!

M-am pierdut pe mine cu gandul la tine.
Ma regaseam in tot ceea ce faceai.
Ti-am adoptat obiceiul de a trai,
de a rade, de a spune lucrurile,
pentru ca apoi sa aflu ca sunt o copie la
indigo a unei iluzii, a unei metafore
scrisa pe o bucata de hartie arsa pe jumatate.


Acum
EU o ard de tot!
Sau NU!


Stau pe acoperis si ma uit la luna plina.
Mi-as fi dorit sa ploua ca sa-mi spal
din minte orice amintire legata de tine.
Voiam sa ploua ca fiecare picatura sa

stearga cate un cuvant din intriga povestii noastre. Voiam sa ploua
ca sa-mi spulber o durere.
Sau...

A moment, please...

Singura...in sfarsit singura, in sfarsit un moment de ragaz in toata agitatia de peste zi. Un moment...pentru mine! Un moment in care sa scap de minciuni, de problemele altora, de cuvinte ce rasuna ca un ecou pierdut pe o ruta a mintii mele. Departe de ura, de emotii, de orice fel de privire si gand...doar eu. Pentru unii poate singuratatea e o urma de tortura, o ramura a masochismului. Pentru mine nu. E unul dintre momentele alea binecuvantate din saptamana in care dispar ca eroina unui serial, intr-un flash-back ca apoi sa revin episodul urmator. Si ma intreb pentru ce toate astea? Pentru un simplu moment in care imi pun gandurile in ordine si in care ma gandesc la tot ce vreau eu, sub influenta mirosului strident de cafea. Nici cafeaua nu prea tine cu mine...imi aduce usor aminte de mirosul tau, unul dintre acele lucruri pe care nu voi reusi sa le inteleg niciodata. Si ma intreb ce atat graba si dorinta? De ce as gasi ceva asa fascinant la tine? In fine, asta e seara mea si tu nu ai ce cauta aici, nu dupa toata aceasta lunga perioada in care am incetat sa te mai vad in spatele meu sau sa-ti vad umbra prelungindu-se in urma mea ca o nuanta de negru intrata la apa. Negrul amintirilor scurse de pe o masca de actor ratacit de scena pe care ar trebui sa-si joace rolul...Cineva foarte drag mie imi spunea odata ca actorii nu vor sfarsi sa fie oameni, in ciuda ignorantei mediocre de care dau dovada. Poate ca asa esti si tu. Lumina asta palida provenita din lampa mea ma face sa ma simt in siguranta si intra in concordanta cu miscarea lenta a copacului din fata ferestrei. Incep sa cred ca delirez...nu ca ar fi un lucru nou pentru procesul de adolescenta, doar ca incep sa ma gandesc daca toate aceste lucruri nu vor avea ca rezultat pierderea memoriei sau exilarea mea in alta viata. OK, acum sigur delirez. Cu toate astea ma simt bine...ma simt libera, fara obligatii, fara frontiere si fara tine!!! O, da, ultimele doua cuvinte sunt cele mai tari. I feel like a bird in the sky...and I fly far away from you!

From Bob Marley:

“You may not be her first, her last, or her only. She loved before she may love again. But if she loves you now, what else matters? She’s not perfect - you aren’t either, and the two of you may never be perfect together but if she can make you laugh, cause you to think twice, and admit to being human and making mistakes, hold onto her and give her the most you can. She may not be thinking about you every second of the day, but she will give you a part of her that she knows you can break - her heart. So don’t hurt her, don’t change her, don’t analyze and don’t expect more than she can give. Smile when she makes you happy, let her know when she makes you mad, and miss her when she’s not there.”


Nu stiu cat de interesant vi se pare, dar mie mi s-a spus asta la un moment potrivit (dovada ca mai sunt si oameni sensibili). Deci va dati seama de rezultat...nu cred ca o sa uit vreodata chestia asta si daca o fac, stiu ca va exista mereu cineva care sa mi-o aminteasca. Si sper ca acel cineva sa realizeze odata cat de mult apreciez ca-mi ofera umbra pe timp de seceta.